Meditatie la Duminica izgonirii lui Adam din Rai
Izgonirea lui Adam este inceputul istoriei pamantesti a omului, asa cum, Infricosatoarea judecata, pe care am anticipat-o duminica trecuta este sfarsitul acesteia, o istorie care, manifestand vointa libera a fiecarei persoane,poate deveni recuperare duhovniceasca a caderii adamice sau indepartare definitiva de Izvorul vietii - Dumnezeu.
Izgonirea a fost pronuntata de Dumnezeu, dar nu ca pedeapsa, ci ca o noua sansa data omului, pentru ca rautatea fiecaruia sa nu fie vesnica (Fac. 3,20), ci sa aiba un sfarsit.Insa izgonirea apare ca urmare fireasca a greselii protoparintilor, care au incalcat singura porunca a Creatorului si au persistat in autosuficienta.
Evenimentul in sine este major, de o deosebitta importanta pentru intelegerea antropologiei ortodoxe, de un umanism profund, lipsit de accentele juridice ale teologiei occidentale,care ridica ziduri de netrecut intre om si Dumnezeu. In acelasi timp evenimentul acesta provoaca o serie de intrebari esentiale.
Cum a ajuns cel ce era inocent si intr-o relatie de progresie duhovniceasca cu Dumnezeu sa incalce cuvantul Acestuia? Ce a determinat sincopa? De ce nu a avut puterea asumarii vinei sale?
Cat de grava a fost gresala omului?
Si ,mai ales, de ce sunt eu personal vinovat de aceasta gresala?
La toate aceste intrebari raspunsul trairii patristice ortodoxe este total diferit de cel oferit de teologia romano-catolica, si dependenta de aceasta, de teologia protestanta.
Omul, in Rai, este dupa chipul si catre asemanarea cu Dumnezeu. El nu este o fiinta perfecta, ci perfectibila, in masura efectuarii unui urcus duhovnicesc necontenit catre izvorul desavarsirii- Dumnezeu. Adam si Eva sunt intr-o copilarie spirituala, ei nu cunosc pacatul, dar nici nu sunt capabili sa infrunte ispita. Porunca lui Dumnezeu, de a nu manca dintr-un anumit pom este o indrumare pedagogica, deoarece ei au inca "dinti de lapte". Deocamdata trebuie sa guste doar din Pomul Vietii pentru a creste.
Intreruperea acestei cresteri se face prin interventia vicleana a diavolului, care prezinta adevarul intr-o forma falsificanta.Omul este atras de ideea de a sari peste etapele dezvoltarii firesti, precum adolescentii; el vrea sa ajunga la stadiul de dumnezeu, mai repede, si. implicit, fara capacitatea ontologica de a fi. "Fara de Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15,5), ne va lumina mai tarziu Mantuitorul Hristos.
De aceea omul din Rai nu are capacitatea de a discerne, de a intelege deplin gresala sa, desi o constientizeaza prin goliciunea trupului sau. Cunoasterea asupra binelui si raului nu vine dintr-o experienta duhovniceasca deplina. Astfel Adam, cand Dumnezeu ii intinde mana ca sa il ridice din gresala - oferindu-i sansa pocaintei, persista in autosuficienta, nu isi recunoaste vina, ci o arunca asupra femeii, iar indirect chiar asupra lui Dumnezeu, iar femeia asupra sarpelui. Cautarea unor cauze exterioarenoua, mai ales presante, obligatorii, care ne determina sa alunecam in pacat, a ramas o modalitate continua de a ne disculpa de vina pacatelor. Doar asumarea propriilor slabiciuni este inceputul real al indreptarii morale si al apropierii de Dumnezeu, iar aici fiul risipitor ne este model veritabil. Abia cand Adam nu isi asuma vina urmeaza sfatul Treimic al indepartarii omului de vesnicie pentru curmarea rautatii lui.
Moartea era o posibilitate in Rai prin exersarea gresita a libertatii, la fel cum, era o posibilitate si nemurirea. Dumnezeu nu da omului porunca mortii, a intoarcerii in pamant, ci doar o exprima conditional-optativ "vei muri negresit" (Fac.2,17). Moartea apare prin indepartarea omului de izvorul Vietii, la fel cum infrangerea mortii, pregatirea pentru Invierea vietii, se face prin intoarcerea reala la Hristos.
Pacatul lui Adam nu este pacatul meu, asa cum, prin interpretarea gresita a Fer. Augustin, teologia occidentala aproclamat. Insa pacatul stramosilor a adus firii omenesti o rana, o stricaciune, o deteriorare genetica, inclinatia de a pacatui, la fel cum, Domnul Hristos ne-a daruit capacitatea de a fi sfintiti, indreptati, mantuiti prin Sfintele Taine, de a lupta impotriva stricaciunii din noi si a birui pacatul.
Iar aici este toata taina si roada postului: smerenia si asumarea vinei din pacatele personale, iubirea filantropica generatoare de fapte ale milei, innoirea prin Taina Spovedaniei si invesnicirea prin Taina Impartasaniei.
pr. Gabriel Zamfir
