În Vechiul Testament evreii îşi afieroseau (închinau) primul născut Domnului, adică îl dăruiau lui Dumnezeu, cf. poruncii: „Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naşte întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că este al Meu!” (Ieşire 13,2 şi v. 12) Noi, creştinii, ne dăruim toţi pruncii lui Dumnezeu. Prin actul Botezului copiii, pe care i-am născut noi îi oferim Lui. Ei se nasc atunci pentru Împărăţia cerească. Din acel moment un creştin nu îşi mai aparţine, ci este al Lui: „voi nu sunteţi ai voştri, căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Preamăriţi pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 6,19-20) Astfel Sfintele Taine (iar aici este un aspect ce identifică de ce le numim aşa), şi prin excelenţă, Sfânta Liturghie, sunt viaţa reală a creştinului, care aparţine Domnului şi care trebuie să trăiască în Dumnezeu. De aceea Sfintele Taine încep cu : „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt.” În timpul slujirii lor creştinul se desprinde de lume (în care este un străin: „voi nu sunteţi din lume, Eu v-am ales pe voi din lume” Ioan 15,19) şi se transpune în Împărăţia lui Dumnezeu, spre care aspiră şi doreşte cu toată fiinţa sa lăuntrică jertfită Lui. Oprirea unui frate al lui Hristos de la Sfintele Taine este o măsură pedagogică folosită de preotul duhovnic spre a-l ajuta să se înfrângă pe sine şi să biruiască păcatul. Oprirea lui din raţiuni sociale (izolarea cu scop medical) este echivalentă cu anularea fiinţei spirituale. I se refuză apartenenţa la Împărăţia lui Dumnezeu. I se refuză respiraţia întru Hristos. I se neagă posibilitatea încărcării interioare cu har dumnezeiesc pentru a învinge moartea. Căci de aceea vine creştinul la Sfânta Liturghie.
